Sursa imagine: captura google

Pisicile nu îl cunosc pe Dorin Chirtoacă

Roșcații, doi la număr, se țin mereu împreună. Umblă de la un tomberon la altul și scormonesc prin gunoi doar după ce au văzut că cele mai în vârstă și-au găsit câte ceva de mâncare. Două mame, îi privesc indiferente – și-au găsit hrana și după masă, alăptează puii – cei mici, nepăsători, știu că roșcații fac parte din familie. Grasul, în blana lui murdar albastră, odată semn al provenienței aristocrate, stă de veghe – teritoriul s-a câștigat cu greu, iar alții nu sunt doriți în preajmă.

Felinele din curtea blocului s-au înmulțit. La cele cinci tomberoane de gunoi a crescut o întreagă colonie de pisici ce și-a câștigat, în timp, dragostea locatarilor. Nocturnele lor lupte au trecut indiferente pe lângă oamenii ce dimineață de dimineață, în drum spre serviciu își lasă tainul, mica porție de hrană care a făcut posibilă dezvoltarea coloniei.

Pisicile nu îl cunosc pe Chirtoacă. Habar nu au că o stradă va purta sau nu, un alt nume. Mâțele sunt indiferente. Poate roșcații să fi citit ziarul, ei sunt curioșii care se avântă prin curțile vecine de unde se întorc cu urechile rupte. Poate grasul, în drumul său către stadion să fi auzit la radio că cei din Consiliul Municipal nu reușesc să dea de capăt numeroaselor probleme ale orașului. În blana lui murdar albastră, grasul, e cel mai citit motan. De aia, doar el știe că iarna-i încă departe și că mai este încă, timp de îngrășat. De îngrășat trebuie, dar să fii prea gras nu e bine – sari mai greu pe marginea tomberonului. Iar de la o vreme, munca asta, de a căuta un os în gunoi, își are dificultățile ei. Concurența mare – trebuie să te trezești devreme. La cinci apare ăla, cu câinele după el – caută pâine. La șase, vine perechea murdară, ăia strâng tot – oase, haine, resturi. În urma lor, mirosurile se îmbibă de votcă, vin și bere. Pe la șapte, vine mașina de care trebuie să te ferești – aia care ia totul și te lasă fără mâncare. Bine că oamenii mai lasă câte ceva!

Grasul, știe că de la o vreme și oamenii lasă mai puțin. Și drumurile celor doi roșcați s-au făcut mai lungi. Nici dincolo, în curtea vecină, lucrurile nu stau altfel. Nici acolo mâncarea nu ajunge pentru toți. Resturile din ce în ce mai puține, se mănâncă tot. S-or fi zgârcit oamenii? S-or fi scumpit alimentele? N-or ajunge banii? Pisicile nu știu. Pisicile nu au votat cu Chirtoacă. Nu au votat pentru Dodon. Nici pentru comuniști nu au votat. Pisicile nu știu că primarul i-a păcălit pe socialiști. Nu știu că în Consiliul Municipal nu e o majoritate stabilă și habar nu au ce înseamnă fraza asta – “Против лома нет приема, если только нет другого лома”.

O fi venind de la oameni? O fi venind de la câini? Pisicile nu știu. Ele știu că de la o vreme, se trăiește mai rău. Știu că păsările se prind mai greu și că cele grase zboară mai jos. Iar cei doi motani roșcați, au învățat că bătăliile sunt mai grele, iar rănile nu se vindecă ușor. De aia e bine să rămâi holtei, spune unul. Ba s-o crezi tu, îi răspunde celălalt. Și tot împreună cad de acord că în consiliul municipal nu va mai fi majoritate.

Mama sură, mai bătrână, știe că mai are lapte doar pentru o lună. De asta-i învață pe cei mici să prindă și gusturile resturilor de mâncare – azi un pic de fasole fiartă, mâine o bucățică de mămăligă, carnea doar când pică. Nu o singură dată, Sura, s-a întrebat de ce nu locuiește lângă Oleg Cernei. Știe ea o felină care se hrănește din tomberonul casei în care locuiește Oleg, ăleia îi pică în fiecare zi carne! Nici lângă Todercan nu e rău să stai, spune Florica, în timp ce face toaleta mai micilor ei. Zice lumea că în tomberonul lui, găsești mereu câte un pește, a adăugat ea torcând visătoare.

Cel mai bine e la Topală, veni din urmă mieunatul ușor al Tărcatei. Cochetând din priviri cu mama sură, Tărcata spuse că ea își aduce aminte că acolo, la Topală, laptele curge împreună cu mierea de albine și că doar el ar putea, singur-singurel avea grijă de tot neamul felinelor chișinăuiene. Trăim unde trăim, a concluzionat Sura. Lăsați bârfele și chemați mai bine roșcații la masă, a îndemnat cea bătrână. Nu se știe dacă după kidosul de ieri toți consilierii ăștia municipali, nu vor intra și ei în criză, puse verdictul cea mai în vârstă dintre pisicile curții. Deh, lumea pisicească își are tainele ei, iar cele șapte vieți ale lor dau o înțelepciune stoică.

Pisica cea bătrână e îngrijorată. Se gândește la viitorul neamului ei. La mâncarea care nu ajunge și la faptul că la iarnă va fi frig. Se gândește că dacă vor sta în curtea noastră, roșcații, pentru a face față viitoarelor lupte, ar trebui să mănânce mai mult, tărcata ar trebui să își găsească un mire, iar cei mici ajutați să prindă singuri șoareci. Pisicile ca și oamenii, au problemele, bucuriile și necazurile lor. Între ele ca și între oamenii simpli, nu există ipocrizie politică ci doar supraviețuirea zilei cotidiene.

Autor: Victor Nichituș
Sursa: victornichitus.blogspot.com
20.09.2012 Opinii
3016
0

Comentarii 0